Eşecul istoric al statului român

Vazând modul în care funcţionează multe dintre instituţiile statului, dar şi în care se încearcă politizarea acestora, mi-a venit în minte o afirmaţie dintr-un studiu dedicat imaginii minorităţii rome în presă şi, în general, în discursul public („Romii în discursul public românesc. Îndrumar de bune practici”  de Daniel Barbu – vezi: http://www.romanicriss.org/PDF/Indrumar_de_adresare%20politicieni.pdf ). Autorul reuşeşte să demonstreze nu numai eşecul autorităţilor publice române de azi în privinţa promovării drepturilor minorităţii rome, dar şi faptul că acest eşec este o constantă a ultimelor două secole, deci are un caracter istoric. Stând puţin pe gânduri, am încercat să văd dacă această afirmaţie se potriveşte şi altor drepturi, enumerate în Constituţia României, pe care statul ar trebui să le respecte şi să le protejeze  – de la „dreptul la identitate”, până la drepturile care fac obiectul Titlului II.  De exemplu (prin raportarea la celelalte ţări din Uniunea Europeană):

•     Dreptul la învăţătură – art. 32: rezultatele elevilor români la evaluările internaţionale sunt cele mai slabe.
•     Dreptul  la ocrotirea sănătăţii – art. 34: suntem „fruntaşi” la mortalitate infantilă, la incidenţa diferitelor boli, dar „codaşi” la speranţa de viaţă.
•     Dreptul la mediu sănătos - art. 35: se taie pădurile în draci şi mereu apar cazuri de poluare majoră, dar cu autori rămaşi necunoscuţi.
•     Dreptul la proprietate privată – art. 44: nici după 25 de ani nu a fost rezolvată problema retrocedării proprietăţilor furate de comunişti, iar scandalurile de la Autoritatea care se ocupă de restituirea proprietăţilor se ţin lanţ.
•     Dreptul de a avea un nivel de trai decent – art. 47: avem cel mai redus nivel de trai şi cea mai mare proporţie din populaţie sub pragul oficial al sărăciei.
•     Protecţia persoanelor cu handicap – art. 50 – este o glumă, în ţara în care un secretarial local pentru persoanele cu handicap era (este?) situat la etajul unei clădiri fără lift...
•     Dreptul la viată si la integritate fizică si psihică – art. 22: avem cea mai mare mortalitate în urma accidentelor de circulaţie.
•     Dreptul la apărare – art. 24 – şi dreptul la petiţionare – art. 51 – sunt grav încălcate de cele peste 100 de diverse „corpuri de control”, care parazitează (şi, adesea, înlocuiesc) instituţiile legitime ale statului şi ale căror acte administrative nu sunt constestabile.  
•     Secretul corespondenţei – art. 28 – este „facultativ”, dovezile din multe cauze fiind obţinute prin „excepţii” de la exercitarea acestui drept şi, apoi, încălcând alt drept (la viaţa intimă, familială şi privată – art. 26), sunt oferite mass media pentru „execuţii publice” ordonate politic.

Eu, personal, nu mai am nevoie de dovezi suplimentare pentru a demonstra caracterul istoric al eşecului statului român, care nu ştie, nu poate, dar nici nu vrea să-şi respecte şi să-şi apere cetăţenii şi drepturile acestora, pentru că mai uşor se conduce (= se manipulează) un popor needucat. Astfel, putem întrezări cauza principală, cred eu, a acestei situaţii (chiar cu riscul de a fi considerat că am „idei puţine dar fixe”), anume lipsa de educaţie: oamenii nu îşi ştiu drepturile (Câte ore de educaţie civică avem în curriculum?), nu învaţă să le practice (Cum sunt cunoscute, exersate şi respectate drepturile copilului şi drepturile omului în şcoală?) şi, nu în ultimul rând, oamenii nu sunt educaţi să fie solidari în apărarea acestor drepturi (v. şi postarea mea din 20 martie, „Sociopatia distruge România!”)

În sprijinul acestei afirmaţii (anume că avem nevoie de educaţie) vin nenumărate studii şi analize (v. şi postarea mea din 21 martie „De ce este importanta educaţia?”) care demonstrează, de exemplu, că educaţia se corelează pozitiv cu voluntariatul, cu angajamentul civic şi politic (inclusiv cu participarea la vot şi cu votul în cunoştinţă de cauză). Ca surse de informare, o sinteză a OECD „What are the social benefits of education?” la http://www.oecd.org/education/skills-beyond-school/EDIF%202013--N%C2%B010%20(eng)--v9%20FINAL%20bis.pdf sau recenta prezentare a lui Andreas Schleicher (de la OECD, „bossul” de la PISA) („Presentation for the 2014 International Summit on the Teaching Profession”,   la http://www.slideshare.net/OECDEDU/istp-2014-equity-excellence-and-inclusiveness-in-education?utm_source=slideshow&utm_medium=ssemail&utm_campaign=upload_digest). Aşa cum am mai spus, cercetările au demonstrat că oamenii educaţi câştigă mai bine, sunt mai sănătoşi, mai fericiţi, mai puţin corupţi, îşi ştiu drepturile (pe care le apără cu înverşunare) şi sunt mai activi din punct de vedere politic şi civic.

Ca urmare, cred cu tărie că singura cale de a avea o societate sănătoasă (şi o clasă politică aşijderea) este educaţia de calitate.  Deci, nu o educaţia aşa cum este ea acum, cu multe reminsicenţe din perioada comunistă (v., în acest sens un foarte interesant articol, deşi mai vechi, din 1998, al lui Stephen Heyneman, „The Transition from Party/State to Open Democracy: The Role of Education”, la http://www-new.vanderbilt.edu/peabody/heyneman/PUBLICATIONS/199801.pdf) ci  una reformată, schimbată din temelii, nu numai la nivel structural, ci, mai ales, la nivel conceptual şi cultural, mentalitar şi atitudinal.