09 iulie 2017

Mirarea zilei – 9 iulie: Este, oare, educația o prioritate pentru Uniunea Europeană?

Am ajuns la această mirare – de fapt, întrebare – în contextul unei întâlniri de două zile, cu multă ”lume bună”, în care s-a discutat viitorul Uniunii Europene – anume, 10 priorități legate de acest viitor: bugetul UE și alte aspecte financiare, Europa digitală, uniunea energiei, piața unică, uniunea economică și monetară, uniunea comercială, justiția și drepturile fundamentale, migrația, UE ca actor global. Pentru că toate aceste teme sunt, încă, subiect de discuție și soluțiile alese vor depinde mult de voința și capacitatea statelor membre de a negocia anumite aspecte, mai scriu (a câta oară?) despre importanța educației în societate, în general, și pentru Uniunea Europeană, în special.

Motivul mirării mele a fost că, din discuție, a lipsit o abordare explicită a educației generale ca prioritate, fiind menționată doar, în treacăt, ca mijloc sau adjuvant al altor politici considerate mult mai importante. Știu, la educație se aplică subsidiaritatea – fiind competență exclusivă a statelor membre. Dar și alte teme au un statut asemănător, dar despre ele s-a vorbit mult mai mult decât despre educație. Menționez, în treacăt, și faptul că, din bugetul UE, doar circa 1% merge la educație (exclusiv formarea profesională, care are un buget separat). 

Este drept că formarea profesională și învățământul superior par mai importante decât educația școlară generală, putând avea rezultate vizibile, pe termen mediu, în privința celor 10 priorități deja menționate. Ca urmare, formarea profesională și învățământul superior sunt mai aproape de interesul politic (vedeți, nu spun politicianist!) – atât la nivelul statelor membre, cât și al instituțiilor Uniunii Europene – lucru vizibil, de altfel, și în alocările bugetare din cadrul programului Erasmus+.

De aceea voi vorbi despre educația școlară (generală), domeniul cu puține politici comune – cea mai importantă fiind, în opinia mea, cea privind competențele cheie (v. http://ecalificat.ro/uploads/files/productsitems/0/RECOMANDARE_A_PARLAMENTULUI_EUROPEAN_SI_A_CONSILIULUI_EUROPEI_privind_competentele_cheie.pdf). Mai mult, aceste politici comune privind educația nu au nici vizibilitate și nici nu au produs cine știe ce efecte: își mai aduce, cineva, aminte de Comunicarea privind ”Regândirea educației” din 2012? (http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:52012DC0669&from=EN). 

Acum, având în vedere discuțiile despre viitorul Uniunii (cel cinci scenarii) și ce s-a mai întâmplat, recent, prin lume pledez pentru Europa Educației (nu numai a energiei, digitală, comercială, vamală etc.), adică pentru politici europene comune puternice în domeniul educației generale. Mai mult, ar trebui luate în considerare efectele educaționale ale tuturor inițiativelor europene: de exemplu, nu ar trebui adoptate politici sau directive europene cu impact negativ asupra educației (se pot vedea, de exemplu, discuțiile despre copyright, la nivel european și petiția inițiată în acest sens – http://apti.ro/scrisoare-deschisa-edri-opriti-masina-cenzurii-reforma-copyright-ue și https://rightcopyright.eu/?lang=ro). 

Iată, mai jos, un scurt inventar al motivelor pentru care susțin Europa Educației (toate bazate pe studii, analize, cercetări): 
  • Se afirmă (și toată lumea este de acord) că Uniunea Europeană este clădită pe valori comune. Este un truism că valorile sunt construite și menținute prin educație. Deci, valorile comune sunt construite și menținute prin educație comună. 
  • Succesului tuturor politicilor europene depinde de calitatea educației oferite de fiecare dintre statele membre, mai ales în contextul liberei circulații a persoanelor și a serviciilor. Nu cumva problemele privind migrația internă din cadrul UE au drept cauză și calitatea slabă a educației din anumite state membre? A făcut cineva vreo corelație între fluxurile nete de migrație internă la nivelul UE, pe de o parte, și calitatea învățământului general (exprimată prin rezultatele la PISA și prin rata de părăsirea timpurie a școlii), pe de altă parte? 
  • Educația este, pe baza unor modele econometrice recunoscute, cea mai eficientă investiție (nu cheltuială!). De exemplu, randamentul investițional este de 600% pentru educația timpurie, (faimoasa ”ecuație a lui Heckman”). 
  • Repet ce spun de ani de zile: nivelul de educație și calitatea educației se corelează cu PIB-ul, cu angajabilitatea, cu nivelul salariului, cu speranța de viață, cu nivelul de sănătate, cu activismul politic, cu criminalitatea, cu antreprenoriatul și cu alte lucruri bune care ni se pot întâmpla.
  • Dificultățile de integrare pentru imigranți și radicalizarea în creștere în rândul tinerilor din unele țări europene pot avea și explicații legate de educația de bază, fiind evident eșecul ”multiculturalismului” (înțeles ca un fel de apartheid cultural și educațional practicat în ghetourile locuite de ”alogeni”). Nu ar fi fost, în acest sens, mai bună o abordare educațională comună de tip intercultural? (Zic și eu.)
  • Degeaba insistăm pe formare profesională atunci când competențele de bază (cheie, transversale sau cum le-om numi) nu sunt suficient dezvoltate pentru a ”suporta” o suprastructură de competențe profesionale. Mai mult, studiile internaționale (de exemplu, PIAAC) arată că, în condițiile unei dezvoltări exponențiale și imprevizibile a tehnologiei și, implicit, a pieței muncii, competențele generale sunt mai importante decât cel strict profesionale, pentru indivizi, dar și pentru societate.
  • La fel, degeaba insistăm pe învățământul superior dacă nu ajunge nimeni acolo – pentru că avem rată mare de părăsire timpurie a școlii, NEETs etc.
De aceea, mă întreb: este, într-adevăr, educația o prioritate pentru Uniunea Europeană în ansamblul ei (pentru că e clar o prioritate pentru unele state membre, dar nu pentru toate)? Voi fi convins că este, doar dacă vor fi și pași concreți în acest sens. De exemplu, noua Recomandare (planificată pentru 2018) referitoare la competențele cheie să fie urmată de un plan de acțiune, cu alocări bugetare, inclusiv prin programul Erasmus+ (sau succesorul lui), care să permită formarea unor grupuri de lucru comune, elaborarea unor instrumente comune – așa cum s-a întâmplat, de exemplu, în cazul Recomandărilor privind EQF sau EQAVET. 

La fel, m-aș mai liniști, un pic, dacă recenta Comunicare a Comisiei din 30 mai 2017 (”Dezvoltarea școlilor și calitatea excelentă a predării pentru un început bun în viață”) ar fundamenta o Rezoluție a Consiliului sau o Recomandare a Parlamentului European și a Consiliului (la fel, cu plan de acțiune și alocări în viitorul exercițiu bugetar - că tot începură discuțiile).

Și mă aștept ca, având în vedere că educația este considerată o problemă de securitate națională, ea să fie adusă în vizorul instituțiilor europene, de Președinție și Guvern, în discuțiile care urmează privind viitorul Uniunii Europene. 

06 iulie 2017

Mirarea zilei – 6 iulie: iar despre examene...

Nici nu se răci bine Internetu’ cu Evaluarea Națională, că se încinse iară cu Bacalaureatu'. Nu mă miră nici aceste rezultate – ce am spus (pe 30 iunie), (ne)mirându-mă despre rezultatele la EN, este valabil și acum.

Dar, atunci și acum, mă miră discuția exclusivă despre procente în absența altor discuții, mai importante, zic eu. De pildă: ce vrem noi, de fapt, cu acest examen? Ce măsurăm, ce evaluăm prin acest examen? Ce rost are el?

Rostul ”tradițional” este de barieră sau, mai precis, de strungă: împarte populația școlară în apți / inapți pentru învățământul universitar. Ca urmare, notele de la examen ar trebui să prezică succesul în facultate: cei cu 10, vor avea, în continuare, 10, cei cu 6 (că mai puțin nu se poate) vor avea, în continuare, 6 sau nu se duc la facultate. Așa o fi? Nu știu, pentru că nu am văzut nici un studiu în acest sens. Deci, anecdoticul primează - anume, experiența personală: am avut 8.33 la Bacalaureat, am intrat (cu o concurență de 18 candidați/loc) cu 7.25 la facultate, pe care am terminat-o cu 10. Mai mult, tot în cazul meu, în primul an după liceu am picat la facultate și mă pot mândri cu un an de Școală Postliceală Sanitară (știu să fac injecții!). Deci, media de la Bac nu a avut, în cazul meu, valoare prognostică și, până nu se va face un studiu în acest sens, spun că acest rol, de evaluare obiectivă a capacității de a urma o facultate NU este îndeplinit. Ca argument suplimentar aduc și valoarea”horror” a indicatorului de abandon universitar (care ajunge la 50%!).

Rostul examenului de Bacalaureat poate fi de certificare a unor competențe transversale / cheie sau profesionale. De exemplu, de câțiva ani se face o certificare a competențelor digitale și a celor lingvistice (limbi moderne). Dar nici aici nu sunt chiar convins: dacă nu te-ai obosit să iei un certificat cu recunoaștere națională sau internațională (de exemplu, un Cambridge pentru Engleză), treci sigur! La fel, la liceele tehnologice, examenul de certificare a competențelor profesionale este luat de (aproape) toată lumea (probabil,toți în afara celor care nu s-au obosit să se prezinte la examen). Deci, ar trebui să credem că notele la Bac (nici măcar dacă îl iei sau nu), nu au nicio legătură cu competențele tale lingivistice, digitale și profesionale? Dacă este așa – e trist!

Rostul examenului de Bacalaureat este de certificare a unor competențe disciplinare (spun ”competențe” deși lumea zice: nu, doar cunoștințe, nu competențe!). Pentru Limba Română, cineva mi-a spus că dacă tocești 4 autori cu 4 texte ale respectivilor autori, treci sigur, pentru că respectivii autori / respectivele texte acoperă toată programa și iei un 7, cel puțin, indiferent ce subiect ți se va da (și persoana mi-a dovedit cele spuse cu subiectele la Bac date în ultimii ani). Deci, la Limba Română, se face o certificare (foarte) parțială, a unor competențe (cunoștințe??). E posibil ca situația să fie similară la Matematică și la celelalte discipline de examen – dar nu am dovezi. Și insist, este vorba, în toate situațiile, de discipline: Bacalaureatul este un examen disciplinar, fiind relevant, pentru elevi, doar dacă sunt pasionați de disciplinele respective și vor cariere fundamentate pe ele (filologi, matematicieni, fizicieni, istorici etc.). Că aceste competențe sunt realmente necesare în viață - este o altă discuție. De exemplu, toată lumea are nevoie de statistică - utilă în foarte multe situații, de la citirea unui program de guvernare (ca să vezi unde minte și unde spune adevărul), până la cititul unui grafic de rambursare pentru un împrumut de la bancă și la alegerea unei școli (calculând corelația dintre timpul investit și câștigul salarial). Dar, cât la sută din programa de matematică din liceu (de exemplu) se ocupă de statistică? Deci, sunt doar parțial de acord că examenul certifică anumite competențe academice de natură disciplinară, necesare (mai mult sau mai puțin) în viață și în cariera profesională. Puțin, foarte puțin pentru un examen cu o miză atât de mare. 

Dar cel mai mult mă miră faptul că toată lumea analizează acest examen ca și cum ar fi doar sfârșit de drum, încununare (glorioasă sau nu) a unui traiect școlar, neglijând faptul că există viață și dincolo de Bac! De exemplu:
  • Avem un procent foarte mare de NEETs – adică de tineri care nu se află nici în învățământ, nici în formare profesională și nu sunt nici angajați - câți sunt cu Bacul luat?
  • Numărul studenților s-a înjumătățit în ultimii 5 ani - deși numărul bacalaureaților crește.
  • Avem un șomaj mai mult decât îngrijorător în rândul tinerilor - cu și fără Bacalaureat. 
  • Avem un procent foarte mare de tineri angajați dar săraci (cu venituri foarte mici) - inclusiv cu Bacalureat și chiar cu facultate.
  • Avem un număr tot mai mare de angajatori care nu se mai bazează pe sistemul public, preluând în propriile mâini formarea angajaților și care nu mai dau nici doi bani pe diplome, inclusiv pe cea de Bacalaureat..

În fața acestor realități, cu ce ne ajută faptul că avem un procent de 50%, 70% sau 90% la examenul de Bacalaureat? Am văzut graficul ”șeruit” de toată lumea cu ”progresul” procentului de bacalaureați în ultimii 5-6 ani. Este vreo legătură, cât de mică, între această evoluție și evoluția procentului de NEETs, de tineri șomeri etc., în aceeași perioadă? (Întrebare retorică).

Și mă întorc la întrebarea fundamentală: ce rost mai are, atunci, examenului de Bacalaureat?

02 iulie 2017

Mirarea zilei – ziua a 2-a, luna lui Cuptor: ”personalizarea în masă a educației”

Azi mă miră o chestie care e, la prima vedere, o contradicție în termeni: ”personalizarea în masă a educației”. Dar nu pentru toată lumea: acolo unde specialiștii în noile tehnologii, cei în educație și antreprenorii își pun, împreună, mințile la contribuție pot apărea soluții. Dar numai dacă lucrează împreună și reușesc să depășească ”viziunea tunel”. 

Am văzut specialiști în educație și educatori foarte buni - dar buni pentru școala de acum 50 de ani, la rândul ei bună pentru o piață a muncii și o societate ca acum 50 de ani (segmentate, predictibile etc.). Ei încă se mai întreabă care sunt cunoștințele pe care trebuie să le dețină o persoană pentru a funcționa în societate și încă fac furori repetând ce a spus Herbart acum 100+ ani și Comenius acum 400+ ani.

Am văzut specialiști în noile tehnologii, chiar susținători fanatici ai introducerii noilor tehnologii ca scop în sine al reformei în educație, dar care promovează activități de învățare cu o pedagogie care l-ar fi făcut mândru pe Marius Chicoș Rostogan. 

Am văzut antreprenori care consideră experiența lor școlară (sau a copiilor lor) ca singura valabilă, care consideră că banii și succesul îi îndreptățește să dea tuturor ”lecții de viață” și care fie promovează un elitism deșănțat, fie investesc în aceleași concepții pedagogice care l-ar fi făcut mândru pe Marius Chicoș Rostogan. Mai rău, unii promovează idei care i-ar fi făcut mândri și pe Goodwin, Proudhon sau Bakunin. Iată un exemplu (un comentariu la o postare, de-a mea, mai veche): ”Copiii nu trebuie crescuți ca să aibă neapărat o slujbă și să își plătească taxele. Asta vrea statul, dar un copil ajuns adult trebuie în primul rând sa știe să atingă fericirea. Asta se poate obține și altfel decât sa aibă slujbă (sclavie) sau să își plătească taxele. Just think about... De activități liberale sau de antreprenoriat nu prea vad referiri in articolul lui nenea... Cred ca astea sunt de preferat dar tzara te vrea prost, nu?? Noi facem homeschooling. Să se desființeze școalili primesc, să se homeschooling primesc”.

Revenind: iată un exemplu despre cum se poate pune în practică o învățare personalizată universală. Este vorba de o platformă de învățare puțin altfel, care a devenit, treptat, o rețea de școli și care se numește ”AltSchool”. Despre AltSchool, în general, se poate citi la https://www.altschool.com/ (iar un ghid privind uneltele care pot fi folosite la clasă, de elevi și de profesori, cu argumente pro și contra la https://s3.amazonaws.com/altschool-cdn/info/AltSchool_Classroom_Technology_Guide_2017-18.pdf). Un articol despre cum AltSchool a fost pus în practică această ”personalizare în masă a educației”, poate fi citit la http://blogs.edweek.org/edweek/on_california/2017/06/mass_personalization_drives_learning_experiment_at_altschool.html

Ce mi-a plăcut (desigur, în afara utilizării inovative a tehnologiei):
  • Conceptul încearcă să rezolve ”Problema celor 2 Sigma” a lui Bloom (elevii tutorați în învățare obțin performanțe mai bune decât 98% dintre ceilalți elevi - http://web.mit.edu/5.95/readings/bloom-two-sigma.pdf).
  • Dezvoltarea capacității de a rezolva probleme reale de viață în mod responsabil (de exemplu, se învață despre tehnologii care protejează mediul și fezabile în țări sărace).
  • Sarcini de învățare personalizate, cu un ochi la standardele naționale de învățare și cu altul la dezvoltarea socioemoțională a copilului.
  • Accent pe formarea unui ”growth mindset”, cu implicarea părinților. 
  • Profesori specializați în combinarea și recombinarea curriculumului, pentru a asigura această personalizare ”universală” a învățării, fiecare elev având un ”playlist” propriu, care poate fi parcurs în ritm propriu.
  • Evaluare în timp real a progresului individual față de standardele de învățare, cu posibilitatea unui feedback instantaneu.
  • Evaluările individuale se pot repede sintetiza în rapoarte de progres pentru profesori și pentru școli. 
  • Fiecare profesor din sistem are un specialist în tehnologie și unul pentru partea administrativă (”back office”) la care poate apela, plus posibilități de cercetare și resurse derivate din cercetare.
  • Profesorii lucrează permanent, pentru îmbunătățirea platformei, împreună cu ”tehnologii”, învățând unii de la ceilalți.
Pe când un astfel de ”startup educațional” și la noi, în care fiecare îi ascultă și îi respectă pe ceilalți – depășind viziunea tunel și acel omniprezent ”cine ești tu, bă, să mă înveți pe mine cum să-mi fac treaba?”.

30 iunie 2017

(Ne)Mirarea zilei – 30 iunie: rezultatele la evaluarea națională

Azi nu mă mir de rezultatele la Evaluarea Națională pentru că istoria se repetă: în fiecare an ne inflamăm când vedem rezultatele la evaluări și examene. Nu mă mir pentru că mă consider întreg la minte și, cum de anul trecut nu s-a schimbat mai nimic în sistem, nu aveam cum să obținem rezultate diferite (dacă acceptăm definiția lui Einstein a nebuniei: ”să faci același lucru, zi de zi, așteptând rezultate diferite”). Și, tot ca de obicei, apar tot felul de comentarii, care mai de care mai informate, mai docte sau, după caz, mai triste și mai ”la mișto” – de parcă ar fi prima oară că se întâmplă așa ceva. 

Ca urmare, nu voi comenta rezultatele și nici disparitățile în privința rezultatelor, fiind printre cei care atrag, de mult timp și în mod repetat, atenția asupra acestora: rezultatele la examene se corelează cu procentul populației școlare sărace, needucate și de etnie romă; există diferențe de rezultatele între fete și băieți, între sat și la oraș. Nu voi comenta nici (in)utilitatea și (i)relevanța unei Evaluări Naționale cu miză mare înainte de finalizarea învățământului obligatoriu (am mai făcut-o).

Mă voi referi, în primul rând, la un aspect, cumva, colateral: se afirmă că anul acesta au fost cele mai ușoare subiecte și, în contextul unei discuții mai largi, că dificultatea subiectelor a tot scăzut (mai ales la matematică și cu precădere în raport cu ”epoca de aur” – perioada comunistă, pentru unii, perioada interbelică, pentru alții). Deci, ne prostim, pe zi ce trece. 

Dar, mă întreb: ”mai ușoare” - pentru cine? Pentru elevi? Nu știm: diferențele față de anii trecuți sunt mici și nimeni, dar chiar nimeni, nu poate spune că rezultatele sunt așa cum sunt pentru că subiectele sunt mai ușoare, pentru că elevii de acum sunt mai deștepți sau pentru că sistemul, în ansamblul lui, este mai bun. A făcut, cineva, vreo cercetare în acest sens? Mai mult, subiectele nu au fost etalonate pe populația școlară și numai cu subiecte etalonate putem spera la o distribuție normală a rezultatelor și putem măsura progresul de la un an la altul. 

Subiectele sunt mai ușoare față de nevoile pieței muncii? Nu avem de unde să știm, pentru că nimeni nu a definit, până azi, competențele necesare, inclusiv la matematică, pe niveluri sau pe domenii de calificare. 

Ce a mai rămas? A, da: sunt, poate, mai ușoare pentru profesorii de matematică și pentru matematicienii din universități. 

În plus, când comparăm rezultatele de acum cu cele de demult, uităm că, în perioada interbelică, învățământul obligatoriu era de 4 clase, clasa a VIII-a fiind al patrulea an într-un liceu foarte selectiv. La fel, până prin anii `80 și imediat după `90, clasa a VIII-a încheia învățământul obligatoriu și examenul (că se numea ”examen”) avea scop tot de selecție. Acum, Evaluarea Națională ar trebui să aibă cu totul alte scopuri.

În al doilea rând: cu ce ne alegem în urma văicărelii generale în privința rezultatelor? Știm că avem rezultate slabe, spunem în stânga și în dreapta ”v-am spus eu!”, arătăm cu degetul spre ceilalți (profesorii către familii, elevii și părinții către școală, toată lumea către sistem) și gata. Mai știm, din diverse cercetări, factorii care influențează cel mai mult aceste rezultate: 1. mediul de unde provine elevul; 2. profesorul de la clasă. Dar, după ce trece vâjul, ne culcăm pe cele două urechi și așteptăm să vină Evaluarea Națională din 2018 ca să ne trezim… 
  • S-a gândit, cineva, să înceapă, acum, elaborarea unor ”bănci de itemi” etalonați pe populația școlară, cu niveluri diferite de dificultate, pentru ca rezultatele să aibă o distribuție normală și comparabilitate de la un an la altul?
  • S-a gândit, cineva, să inițieze, acum, programe de sprijin (finanțare suplimentară prin programe naționale sau locale) pentru școlile (cunoscute de toată lumea, de altfel), care funcționează în comunități dezavantajate și produc, constant, rezultate slabe la examene și evaluări naționale? 
  • Care primărie, care inspectorat școlar și-a propus, acum, o monitorizare specială (nu cu scop de ”shame and blame”) și, mai ales, acordarea unui sprijin prioritar acestor școli (prioritate la formări, la finanțări etc.)? Dar premii pentru școlile și profesorii care dovedesc o îmbunătățire rapidă, semnificativă și în masă a acestor rezultate (nu numai pentru olimpici, pentru că nu ei ne vor plăti pensiile)? 
  • Există vreo școală, vreun inspectorat școlar, care să-și fi propus acum ținte clare de îmbunătățire a rezultatelor (de exemplu, în funcție de context, ”nicio medie sub 5 / 6 / 7 / 8 la Evaluarea Națională până în 2020”), care să fi alocat resurse speciale atingerii acestor ținte și care să evalueze cadrele didactice și directorii pe baza progresului în obținerea acestor rezultate?
  • Există, oare, organizații reprezentative ale părinților și ale elevilor, care să facă presiuni constante (nu numai după publicarea rezultatelor…) și care să ceară, răspicat, programe de sprijin suplimentar pentru îmbunătățirea rezultatelor? A ieșit cineva în stradă să ceară sprijin pentru școala copilului lui? Nu prea: cei care ies în stradă sunt / au copii care obțin rezultate bune la examene, care învață școli de fițe sau private și chiar în străinătate. Iar ceilalți (părinți și elevi) nu prea ies în stradă, pentru că au alte griji – foamea, frigul, bătaia, discriminarea…
Dar, poate or fi astfel de minuni și nu știu eu…

28 iunie 2017

Mirarea zilei – 28 iunie: ”I have a dream...”

Azi mă mir (deși nu ar mai trebui) că politicienii sunt și nu sunt de acord, în același timp, în privința unor chestii fundamentale. Iată doar câteva exemple:
  • Toată lumea este de acord că trebuie alocați mai mulți bani pentru educație – 6% din PIB fiind un nivel acceptat de toți – dar, când sunt în opoziție, acuză, când sunt la putere, se scuză.
  • Toată lumea este de acord că trebuie îmbunătățită siguranța elevilor în școli – prin îmbunătățirea condițiilor sanitare și a protecției împotriva dezastrelor – dar, când sunt în opoziție, acuză, când sunt la putere, se scuză.
  • Toată lumea este de acord că noile tehnologii și programele de educație cu componente online pot contribui la îmbunătățirea rezultatelor învățării, școlile trebuind dotate în acest sens – dar, când sunt în opoziție, acuză, când sunt la putere, se scuză.
  • Toată lumea este de acord că trebuie îmbunătățite rezultatele la evaluările și examenele naționale (și aproape toată lumea zice că trebuie îmbunătățite și rezultatele la evaluările internaționale) – dar, când sunt în opoziție, acuză, când sunt la putere, se scuză.
  • Toată lumea susține îmbunătățirea condiției profesorului în societate (salariu, condiții de muncă, sprijin profesional etc.) – dar, când sunt în opoziție, acuză, când sunt la putere, se scuză.
  • Toată lumea susține reducerea violenței din școli (inclusiv a hărțuirii - bullying) – dar, când sunt în opoziție, acuză, când sunt la putere, se scuză. 
  • (Aproape) toată lumea susține că trebuie îmbunătățită echitatea furnizării serviciilor educaționale – prin programe de sprijin social și educațional (tichete sociale, școală după școală, consiliere școlară, educație parentală etc.) – dar, când sunt în opoziție, acuză, când sunt la putere, se scuză.
Visul meu, de azi, este că avem în Parlament și în Guvern oameni politici maturi, care pot depăși automatismul criticării adversarului politic, indiferent ce zice și ce face acesta, și care pot ajunge la un acord PUBLIC în privința unor puncte cheie, în legătură cu care, de altfel, opiniile lor nu sunt chiar așa de depărtate. Pentru că așa au făcut țările pe care le luăm ca model. Finlanda, de pildă, între jumătatea anilor '70 (când au început reformele) și începutul anilor 2000 (când au început să se vadă rezultatele) a avut, dacă nu mă înșel, 25 de miniștri ai educației. Dar o singură politică de reformă. Cred că s-ar putea obține ușor un acord privind (doar câteva exemple):
  • Susținerea (cu amendamente comune la Legea Bugetului, lobby și toate cele...) a creșterii bugetului educației cu 0,33% din PIB în fiecare an, banii mergând la programe naționale (finanțare suplimentară) – inclusiv creșteri salariale pentru profesori, condiționate de îmbunătățirea rezultatelor, aplicarea la clasă a noilor tehnologii, a unor noi metode de învățare etc.
  • Poziții comune față de evenimente legate de sănătatea și siguranța elevilor (cum ar fi prăbușirea tavanului unei școli, cazuri mediatizate de violență școlară etc) urmate de propuneri legislative și de programe finanțate de remediere a problemelor de siguranță și sănătate din școli. 
  • Propuneri legislative comune (care, bine promovate în media, devin de nerefuzat) privind îmbunătățirea accesului și a echității furnizării serviciilor educaționale – inclusiv programe de sprijin social și educațional (tichete sociale, școală după școală, consiliere școlară, educație parentală etc.).
Hai, că nu-i chiar așa de greu.

27 iunie 2017

Mirarea zilei – 27 iunie: un scurt bilanț

Azi, pentru că mi s-a sugerat să-mi văd de treabă (?) și să nu mai stau atât pe Facebook (deci, lumea mă citește, chiar dacă nu mă place...), mă mir de mine: cele 79 de postări publicate pe Blogul ”De ce educația?”, inaugurat în martie 2014, au însumat peste 155.000 de vizualizări. Cele din 2016 și 2017 au avut, fiecare, peste 1000 – cu două excepții (”Educație și învățare pentru fiecare?” – despre copiii ”altfel”, publicată în 25 nov. 2016, cu 940 vizualizări și ”Mirarea zilei din 20 iunie, despre civismul mărunt”, cu 856 vizualizări) – deci, progres de la un an la altul.

E mult, e puțin – nu știu și, de fapt, mă interesează mai puțin pentru acest bilanț. Mă interesează, în primul rând, temele cu impact (inclusiv, în subsidiar, cele care au suscitat cele mai multe comentarii), dar și subiectele cu cele mai puține vizualizări. 

În privința postărilor ”de succes”:
  1. ”Despre concursul de directori și nu numai... (4). Proiectul școlii în 10 puncte”, din 11.10.2016 – peste 36000 vizualizări.
  2. ”Despre concursul de directori și nu numai...”, din 16.09.2016 – peste 27000 vizualizări.
  3. ”Despre concursul de directori, și nu numai… (2)”, din 19.09.2016 – peste 11000 vizualizări.
  4. ”Despre concursul de directori, și nu numai… (3)”, din 25.09.2016 – aproape 7000 de vizualizări.
  5. ”În sfârșit !”, din 30.10.2016 – cu ceva mai mult de 6500 de vizualizări.
Cele mai comentate (doar ”top 3”: 33 de postări nu au avut niciun comentariu, celelalte având sub 10 comentarii):
  1. ”Despre concursul de directori și nu numai... (4). Proiectul școlii în 10 puncte”, din 11.10.2016 – 26 de comentarii (inclusiv răspunsurile mele).
  2. ”În sfârșit ! (2). Câteva lămuriri”, din 04.11.2016 – 16 comentarii.
  3. ”Despre concursul de directori și nu numai...”, din 16.09.2016 – 12 comentarii.
Postările cu cele mai puține vizite au fost:
  1. ”Reforma educației ca schimbare culturală (3): „Un sistem școlar nu poate fi mai bun decât profesorii din el””, din 09.04.2014, cu 61 vizualizări.
  2. ”Reforma ne-otova (7): descentralizarea nu e simplă!”, din 15.01.2015, cu 79 vizualizări. 
  3. ”Educarea relației dintre stat și cetățean”, din 02.04.2014, cu 83 vizualizări.
  4. ”Reforma educației ca schimbare culturală (4): ”Singura cale de îmbunătățire a rezultatelor elevilor este îmbunătățirea activității de instruire””, din 09.04.2014, cu 84 vizualizări. 
  5. ”Reforma educației ca schimbare culturală (1)”, din 03.04.2014 și „Drumul” reformei: încotro se îndreaptă școala românească?”, din 25.03.2014, fiecare cu 99 vizualizări.
Deci, dincolo de curba evident crescătoare a interesul cititorilor, ce vrea, de fapt, ”clientul” de la mine? Clientul vrea ”rețete”, dacă se poate ”magice”: cel mai mare succes l-au avut postările foarte concrete, despre ceea ce ar trebui să facă un director pentru a fi mai bun, în cadrul legislativ existent, pentru a răspunde cel mai bine cerințelor. Deci, cel mai mult interesează partea operațională, concretă, de tipul ”ce fac când vine inspectorul la clasă / în școală”. În plus, 4 din ”top 5” s-au referit la un subiect fierbinte al momentului – concursul de directori organizat la sfârșitul anului trecut, iar cea de-a cincea la o iminentă (credeam eu, atunci...), schimbare legislativă – deci, interesează chestii noi, la modă. Au interesat mai puțin – spre deloc – discuțiile despre educație în general și despre rolul ei în societate, despre reformă și despre ce ar trebui să schimbăm în practica școlară. 

Ce concluzii trag eu de aici? Nu prea place schimbarea (lucru confirmat și de cercetările noastre pe cultura calității și cultura organizațională), adică schimbările radicale în ceea ce facem, deja. Preferăm să ni se arate cum putem face mai bine o lecție sau un plan managerial, folosind metodele curente și auxiliarele / documentele existente. Pe scurt, ne interesează întâi peștele (cum utilizăm mai bine tehnici, procedee și instrumente de lucru deja în uz), abia după aceea undița (metode și instrumente noi – care, de multe ori, ”la noi nu se poate”, din motiv de programă, manual, lipsuri diverse) și foarte puțin să învățăm să pescuim altfel (valori și principii noi).

Ca urmare, în viitor, voi încerca să vând mai multe pește, dar numai ”la pachet” cu undița și știința pescuitului: pentru ton sau rechin, îți trebuie altă undiță decât pentru crapul de crescătorie sau plătica. Iar știința pescuitului (de la momeală la alegerea undiței potrivite și la mânuirea ei) depinde de peștele dorit. Chiar, ce tip de pește vrem?

25 iunie 2017

Mirarea zilei - 25 iunie: perlele la examene sau glonțul din picior

Acum două luni, într-o discuție pe marginea funcțiilor inspecției (evaluării externe), m-a pus pe gânduri relatarea unui inspector din Portugalia, privind modul în care ei încearcă să reducă rolul de ”shame & blame” (”rușinare & învinovățire”) al inspecției. După două săptămâni, raportul OECD / UNICEF a spus același lucru: atât în privința evaluării rezultatelor învățării, cât și a evaluării profesorilor și a evaluării școlilor, trebuie insistat, mult mai mult decât acum, pe funcția evaluării de îmbunătățire (nu numai pe ce de ”conformitate” – față de lege, standarde etc.). Ca fapt divers, vom restructura, la ARACIP, organizarea internă, tocmai pentru a accentua latura de îmbunătățire a calității și vom modifica, în același sens, formatul raportului de evaluare externă – crescând partea de recomandări pentru dezvoltarea ulterioară.

Dar nu ARACIP mă miră, azi, ci veselia generală cauzată de ”perlele” elevilor la Evaluarea Națională, care mi-a reamintit discuția de mai sus: care este scopul evaluării după clasa a VIII-a? Dezvoltarea ulterioară? Nu, cu siguranță. Ierarhizarea elevilor în vederea continuării studiilor? Da, cu siguranță (păgubos înainte de finalizarea învățământului obligatoriu, zic experții OECD, zic și eu – v. și postarea anterioară: http://deceeducatia.blogspot.ro/2017/06/mirarea-zilei-22-iunie-evaluarea-pentru.html). Rușinarea elevilor care nu ”performează”? Da, cu siguranță: având în vedere multiplicarea și distribuirea largă a colecțiilor de ”perle”, văd că evaluarea elevilor capătă, tot mai mult rolul de ”rușinare și învinovățire” (am mai abordat acest subiect – vezi, de exemplu, http://deceeducatia.blogspot.ro/2014/10/obsesia-controlului-3-se-cauta-vinovatii.html). În paranteză fie spus, chiar publicarea listelor rezultatelor la examene, în ordinea mediilor (tradiție adânc înrădăcinată în învățământul românesc) nu face decât să perpetueze această rușinare a ”proștilor…”. 

Ia să vedem ce arată, de fapt, aceste perle:

1. Elevii ”nu știu” sau ”nu pot” să rezolve corect subiectul. De ce nu știu / nu pot? Pentru că nu au învățat! De ce nu au învățat? Aici pot fi mai multe răspunsuri. Cel mai comod este că nu au vrut sau nu au putut, din diferite motive – elevul e de vină cu familia lui cu tot!. 

Al doilea este că au învățat, pe dinafară, niște chestii la care nu au reflectat deloc și le-au aplicat… ca nuca în perete. În plus, chestiile respective fiind superficial învățate, în lipsa unei reflecții personale, respectivii elevi nu și-au dat seama că omiterea unor cuvinte și/sau înlocuirea lor cu altele care ”sună” ”cam” la fel vor conduce la rezultate rizibile. 

Pe scurt, pentru că școala le-a exersat doar memoria și nu i-a învățat să învețe și să abordeze critic, autonom, atât ceea ce ”se cere”, cât și ceea ce produc ei. Faptul că elevii nu știu să scrie corect după 8 (opt!) clase este un alt motiv de ”mândrie”. Dar, de ce să ne mirăm: avem nenumărate ore de fizică, istorie, geografie, muzică, matematică, chimie, biologie, la care profesorii consideră că datoria lor este să-i învețe pe copii fizică, istorie, geografie, muzică etc. – nu să scrie corect și să citească critic un enunț (aceasta apropo de modul în care dezvoltăm TOATE competențele cheie…).

2. Elevii ”nu vor” să rezolve subiectul. Și aici putem avea mai multe explicații. Prima este că elevului respectiv nu îi place subiectul (sau îl consideră irelevant) și își exprimă dezaprobarea prin răspunsuri ”creative” (v., în acest sens, argumente la http://eftimie.net/perlele-evaluarea-nationala-2017-sunt-chiar/). Recent, o prietenă a povestit cum a luat nota 5 la o teză la Limba Română, neștiind o iotă despre subiect, dar având un profesor cu capul pe umeri, care i-a dat 9 pentru creativitate (întrucât rezolvarea era o invenție de la un capăt la celălalt…) și 1 pentru cunoașterea subiectului (punctul din oficiu…) – media fiind, desigur, 5. 

Al doilea motiv mi se pare mai trist: elevilor chiar nu le pasă ce scriu, nu le pasă unde vor ajunge, nu le pasă de școală, în general. 

Și nu cred că este, în totalitate, vina elevilor (sau a părinților lor, sau a societății, în general), pentru că rezultatul la o evaluare națională sau la un examen este oglinda calității școlii, cel puțin în aceeași măsură în care este oglinda calității învățării celui evaluat. Și, dacă vom continua să asociem evaluarea doar cu ”shame & blame”, evaluarea va fi evitată (sau păcălită), școala va fi evitată (sau păcălită), iar învățarea va fi evitată, lifelong și lifewide – cu consecințe dramatice pentru integrarea ulterioară socială și profesională - pentru că, din păcate (sau din fericire…), învățarea nu poate fi păcălită.

Iar această concluzie explică și titlul: a ne distra cu elevii care scriu lucruri trăsnite la examene (în loc ca acest lucru să ne îngrijoreze) înseamnă să ne batem singuri joc de noi, înseamnă să ne tragem un glonț în picior – chiar dacă pare dulce ca mierea...